Concorde Blog

Povestea unui mort frumos.

Basexu anunta ca daca onor guvernul nu renunta la cresterea accizei la benzina cu 7 eurocenti pe litru nu va promulga Legea bugetului pe 2014 si o va retrimite in Parlament. Cum „traduce” si transmite catre popor „o anumita parte a presei”- vorba lui nea Nelu Iliescu chestia asta ? Pai cam asa : „Basescu se opune cresterii pensiilor cu 3,76%”. Si da-i si-njura-l pe chitros fara sa se aminteasca macar un cuvintel despre benzina. Darmite sa se spuna, macar in treacat, ca o crestere a pretului benzinei implica cresteri de preturi in toate segmentele. Efectul pieselor de domino. Daca ma enerveaza o astfel de abordare din partea unora care flutura lozinca deontologiei si-a informarii corecte si obiective a populatiei la fel cum isi flutura o stripteuza chilotii deasupra capului ? Nu, nu ma enerveaza. Poporul e clar rupt in doua. Unii pricep, fara eforturi intelectuale evidente. Altii, nu inteleg nici daca-i torturezi. Manipularea prin presa n-a in
ventat-o ciobanul Ghita la el la stana, la Jina desi o practica si el. Si nici inaintasul sau care-o mulgea pe Miorita pe un picior de plai cu nume nespecificat. Am preluat-o si noi de la altii. Doar ca astazi putem spune, cu pieptul umflat de mandrie, ca suntem in postura ucenicului care si-a depasit maestrul. V-am spus ca am pierdut si eu niste anisori prin presa. Asta pe vremurile in care lucrurile nu erau nici pe departe atat de nerusinate cum sunt acum. Acum, n-as pierde nici macar doua minute. Ia sa povestesc amu’ cum am manipulat eu vreo doua duzini de babute altfel bine intentionate… Luati-va popcorn alaturi ca e un film cam lung…
Fusesem de serviciu, de noapte, in redactie. Serviciul de noapte era o chestie de tot rahatul. Nu folosea nimanui la nimic dar, la o adica, cititorul stia ca in redactia acelui ziar este in permanenta cineva care sa ii asculte „pasul”. Imi sunasem de cu seara „sursele” informandu-i ca sunt pe metereze, gata oricand de actiune. Aiurea. Bausem „la masa de seara” vreo patru beri si imi era un somn de imi picau ochii in gura. Apoi vorbisem vreo ora la telefon cu „pupaza”. Nimicuri. Pe ea insa, nimicurile astea o linisteau. Apoi incepusera telefoanelor obisnuitilor miezului noptii. Astia erau deja “din familie”, aproape aceiasi, seara de seara. Genul celor care fusesera rapiti de extraterestri, a celor spionati de KGB, NASA, ONU, vecini, fosta amanta sau, mai rau, sotul acesteia, al celor carora doar ce le trecuse razant prin fata un OZN-eu in timp de fumau linistiti pe balcon, al celor carora li se montase mecanisme in cap. Meca
nisme care le citeau gandurile. Pata de culoare de vreo saptamana era o duduie care suna si afirma ca fusese infectata cu HIV de un ofiter de marina si ca acum, ca razbunare, isi pusese in cap ca la randul ei sa distribuie virusul nenorocit tuturor ofiterilor de marina ce cadeau prada farmecelor si nurilor ei. Toata lumea inaintea mea incercase sa  obtina o intalnire cu razbunatoarea in cauza promitandu-i, dupa caz, marea cu sarea, un tort de ciocolata, juma’ de vodca, 100 de lei sau sa i-l prinda pe nenorocitul care o imbolnavise si sa i-l aduca plocon la usa sa ii faca ‘mneaei ce crede de cuviinta ca o racoreste.  Sa il castreze, daca asa ii vine. Nimeni nu reusise, n-am reusit nici eu. Pe la 4, m-am intins pe-o canapea.
Pe la 5, taaarrr…, telefonul. Era „sursa” mea din Gara : „… bre, ai o mortaciune-n gara. Dai si tu vodca aia care-ai zis c-o dai daca te sun … ?”; „Stai, bre, sa vad si eu mortul…, sa vad daca merita…, ca nici la mine nu creste vodca-n pom…” ; „Domnuuu ?… O sa dai doua cand o sa-l vezi… E-un mort frumos, domnu…”
Ajung in gara inarmat c-un pix, o foaie de hartie si aparatul foto. Casc ochii dupa vreo multime, un grup mai numeros, oameni stransi ca la urs cum se intampla in astfel de situatii. Aiurea. Pustiu, cum e la 5 in orice gara. Sadoveanu, nu Kafka. Nici sange pe sine, nici bucati de Anna Karennina aruncate-n toate partile… Nimic. Apare „sursa”. I-am simtit intai mirosul apoi a aparut si el de dupa coltul cladirii. „Unde ti-i mortul, mai ?” ; „Hai ca te duc, domnu’…”
Pe peronul dintre liniile 4 si 5, intins pe vreo 3 scaune, „mortul”. „Pai asta-i mort, mai ? E un boschet ca si tine care doarme de rupe bancile. Daca e mort, apai ii mort de beat…” ; „Nuuuu… domnu’…, ii mort di tat, bre. Ca l-o buzunarit Mitica si Sile Ghebosu ca asta nu-i de pe-aici si ii mort-mort, bre… Tapan ! Si zi si mata ca nu-i un mort misto… Ii boschete de-a nostru, se vede dupa par si barba, da ii asaaaa…, mai spalat parca. Are clasa, domnu…” ; „Acte avea ?” ; „Nica domnu’. Ninic-ninic. Cini ii prost si umble cu acte ca iti da melitia amenda sa-si faca norma”
Aspectul cat de cat ingrijit fata de fauna obisnuita a garii ma moaie si pe mine putin. Fara sa imi explic de ce, fac vreo 3 poze si plec. En-passant „omenesc” sursa cu 10 lei amenintandu-l cu bataia daca ma mai cheama pentru „colegi” decedati in somn.
Seara aceleiasi zile. Sedinta de sumar in redactie. Adica, se stabilea ce urma sa intre in ziarul de a doua zi. „Baaai…, ati frecat-o toata ziua, baaai… Nu am nimic beton de pagina I…” tuna toa’rs redactor sef, altminteri un putoi de aceeasi varsta cu noi. Si se uita spre coltul in care ne blatuiam de obicei scaunele noi aia patru. Reporterii „speciali”. Eu m-am scos primul : „Am fost de noapte”. Restul, chestii obisnuite : „am ceva in lucru, n-am terminat”, „am prins un fir dar era pista falsa”…, vrajeli dintr-astea… „Da’ Bebe…, unde-i Bebe ma ? Poate ne scoate el cu vreo poza, ceva…”.
In ciuda numelui, Bebe era cel mai batran dintre noi. Avea lejer vreo trei’j de anisori in plus peste majoritatea. Se alaturase redactiei ca om care stia cu mult mai multe decat oricare dintre noi despre fotografie. Iar cine apasa astazi butonul unei idioten kamera si crede ca asa se faceau fotografii dintotdeauna, apai se inseala amarnic. Sa faci atunci o fotografie reusita era stiinta. Bebe avea si sculele necesare pentru a echipa o camera obscura. Si isi infiintase intr-o camaruta „laboratorul”, loc unde de altfel il si gaseai mare parte din zi. Chemat, baga sfios capul (anii il facusera teribil de amabil si politicos, stare pe care noi o confundam atunci cu un soi de timiditate prost inteleasa) pe usa intredeschisa, mai mult itindu-se decat intrand. „M-ati chemat ?” ; „Da, Bebe… Mai, ai vreo poza mai de Doamne-ajuta ? Scoate-ne din belea ca avem doar cacaturi pentru prima pagina.” ; „A lasat cineva de dimineata un film si ult
imele poze de pe el sunt fan-tas-ti-ce ! O minunatie. Arta, ce mai … Nu inteleg prea bine ce reprezinta, mie imi pare a fi un tip care doarme pe niste scaune… Mai, da lumina, claritatea, contrastul, e de vis. Ar-ta.”, zice capul lui Bebe dintre toc si usa.
Se uita si „seful”. „Ale cui sunt astea ? Cine le-a facut ? Si ce-i cu ala care doarme ?” Niciun raspuns.

Eu nu eram atent, preocupat sa dorm pe mine. Visam o cada cu apa fiarta. Apoi vad si eu pozele, cu coada ochiului mai mult. „Aaaa …, ‘s-ale mele. E un boschetar mort peste noapte-n gara. Nimic interesant, nici nu-i de pe la noi…” Cling ! Beculet aprins in tartacuta sefului. „Parfum, baaaai… , parfum daca nu-i de la noi… Dai doua initiale, ca la violuri si inventezi o poveste de sa planga babele cu 5 randuri de lacrimi. Chestii-trestii, viata, tu-i mama ei de viata, crunta…, alea-alea…, hai ca te pricepi tu. Lunga, cu floricele, cu detalii… Ce pizda ma-sii ? Cristoiu baga in „Evenimentul zilei” ca-n nu-s ce sat o gaina a nascut pui vii si noi nici despre un mort care nici nu-i a nostru sa nu mintim ? Pune mana si scrie. Il vreau gata in maxim doua ore.”
Am ales initiale, ca la violuri. Am “creionat” o cariera universitara de succes. Prof’ de fizica, asa mi-a venit. Social- omul care ridica babele de pe banca din fata scarii in standing ovation atunci cand iese din bloc. Un minunat. Nevasta nu-i apreciaza eforturile intelectuale. Nici munca. Unul din copii fugit in strainatate pe timpul lui Ceasca. O fata care a tras lozul necastigator in mariaj cu un betiv care o calca in picioare de 7 ori pe zi. Altul, intrat intr-un anturaj dubios, la puscarie, hot marunt. Nevasta isi gaseste pe altul. Divort. Ratare. Alcool. Ratacire. Capat de linie : o moarte care nu spune nimic nimanui, pe o banca de la linia 5 a garii Constanta. End of story. Las foile dactilografiate si plec spre casa. Pe drum imi iau o sticla de vin sa beau dupa baie. Apa calda, din parti. Il injur pe Iliescu si pe Petre Roman si ma culc.
Taaaaar…, telefonul, tu-i pisicii ma-sii de telefon. Apuc sa bag de seama ca e 9 dimineata. Secretara din redactie : „Mai, vino repede ca-i balamuc… M-au asasinat cu telefoanele…”  „Ce telefoane, mai ?” ; „Pai alea cu domnul profesor care a murit” ; „Ce domn profesor, mai ?” apoi mi se ridica valul de ceata de pe felinare „Aaaa…, ala… Si ce ? Am gresit ceva ? Nu era de prof’ de fizica, era de chimie ? Ce pisici ma frecati, mai cu noaptea-n cap ?” ; „Nu mai, nu ai gresit nimic da’ suna si tot intreaba si eu nu stiu ce sa zic. Zeci, bai, da zeci de femei… Ca unde-i depus mortu’, cand il ingroapa, daca pot sa vina sa ajute cu bani… Io ce sa le zic, mai ? …” ; „Pai, pe mine ma-ntrebi ? Suna-l pe saf’tu… El o vrut povesti lacrimogene” ; „L-am sunat, e rupt. O baut pana dimineata… Cica sa te ocupi tu, ca
-i mortu’ tau.” ; „Rahat, zi-le ca e la morga cimitirului. C-acolo ajung toti astia, „nerevendicatii”…” ; „Bine, da’ du-te si tu acolo, vezi ce si cum…”
La 11, la morga cimitirului sunt deja adunate 6 femei. Tanti Pusa, „sefa” si unica agajata de la morga (si unica femeie pe care o cunosc, o cheama Pusa, si nu e casiera ci, conform cartii de munca „primitor-distribuitor cadavre” – pe cuvant, mi-a aratat negru pe alb inscrisul din cartea de munca), ma arata cu degetul : „El e baiatul care a scris. Il stiu ca mai trece pe-aici sa caute subecte. Taaare frumos mai scrie”… „Da’, domnuuuu… ati gresit…”, zice o voce … Ma crispez… sa vezi belea ca m-au prins cu mata vopsita… ce ma-sa oi fi gresit ? “Dom’ profesor avea ochii caprui, nu albastri cum ati scris in articol…“… Aaaa… asta gresisem… apai nu era un capat de lume, m-am gandit… O trag deoparte pe tanti Pusa. “Toate-s cu …” si arat din cap spre mort. “Toate. Si au mai fost cinci. Una s-a dus acasa s-aduca de-m
bracat ca dom’ profesor e leit ca statura cu raposatul ei sot, doua sunt plecate sa comande covrigi si ce se mai cuvine, una e la dom’ administrator sa puna o pila pentru un loc de veci “mai bun” si inca una care s-a dus sa-si mai anunte niste prietene…” … Pfuuuaiii… ce mobilizare, ma gandesc si nici nu-mi termin gandul ca simt ca sunt tras de maneca… “Eu am un var care face cruci… Sa-mi dati numele si data nasterii sa le scrie pe cruce…” … Auch… Ma albesc la fata. Realizez intr-o fractiune de secunda ca sunt pe cale sa ingrop pe cineva posibil disparut pe care familia poate il cauta… Ma scuz si fug la politia transporturi din gara. Pe drum iau o juma’ de cognac ca oamenii de la politia din gara imi erau “colaboratori” si nu se cuvine sa te duci cu mana goala mai ales cand esti in belea. “Stai, mai Dane, linistit. Avem dintr-astia cate unul pe saptamana&he
llip; L-am cautat in dosarul cu “Disparuti”. N-apare. Si nici cineva care sa-ntrebe de el n-o sa apara, crede-ma. Da’ daca apare, ii trimitem la tine sa le-arati unde l-ai ingropat… Am facut si noi poze si le-am pus printre celelalte.” si il pufneste rasul pe toar’sul plutonier. “Mai, ma intreaba o doamna cum il cheama si data nasterii, sa ii scrie pe cruce…“; “Il cheama cum vrei tu. B.V. ai scris in articol, B.V. il cheama. Boteaza-l ca nu-ti cere de baut de ziua lui… Sanduleeee… Cand e nascuta soacra-ta, bai ? … 21 mai ’46 ? Io-te, ai si data de nastere. Ca se cam potriveste ca varsta… Sanduleeee… Io-te, ma, Dan ingroapa azi pe unu’ nascut in aceeasi zi cu soacra-ta, ma… Vezi, toti se duc ba, numa’ soacra-ta-i nemuritoare…” si rade din nou. Sandu injura.
Inmormantarea a fost una decenta, de bun simt. 17 femei, preotul si eu. Am primit prosop, o lumanare, o batista cu o moneda cusuta in ea si colac. Dom’ profesor fusese pieptanat si imbracat cuviincios. Mi-a placut cravata. De bun gust, colorata, fara sa fie totusi, stridenta. Pe Bucur Valentin, nascut pe 21 mai 1946, fost profesor de fizica, l-au plans 17 suflete. 17 femei impresionate suficient de drama unui om oarecare incat sa empatizeze cu suferinta lui.
M-am intors in redactie spre seara. Rupt. Terminat. Parca murisem eu. “Ai facut poze ? Ca scrii pentru maine despre asta…” m-a luat din prag “domnul” redactor sef. Am simtit practic instantaneu nevoia sa-i crap capul. M-am abtinut dar tot mi-a scapat o injuratura apasata, din rarunchi, cat sa priceapa ce si cum am sa scriu eu “pentru maine”. Si-am realizat ca nici macar nu stiam numele vreuneia dintre femeile care-au simtit nevoia sa ingroape crestineste un om. In drum spre casa mi-am luat o sticla de vin, uitand ca nici pe cea din seara trecuta nu o desfacusem. Am avut noroc si Iliescu, sau poate Petre Roman, mi-au dat apa calda. Am facut o baie fierbinte si m-am imbatat. Lemn.
Acum, dand filmul acelor zile inapoi, ma gandesc ca poate sa moara un om care chiar sa fi fost cunoscut, cu un trecut real si palpabil, cu o poveste de viata care chiar sa conteze. Cele 17 femei nu se vor mai aduna sa-i planga trecerea in nefiinta. Ce ma-sa s-a-ntamplat de ne-am racit in halul asta ?